Η σονάτα του σεληνόφωτος
Yannis Ritsos / Γιάννης Ρίτσος| Magyar fordítás / Ουγγαρική μετάφραση / Traduzione ungherese / Hungari... | |
| SONATA SUB CLAR DE LUNĂ (Seară de primăvară. Sala mare a unei vechi case. O femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, îi vorbește unui tânăr. N-au aprins lumina. Prin cele două ferestre pătrunde necruțătoare lumina lunii. Am uitat să spun că Femeia în Negru a publicat două sau trei culegeri interesante de versuri de inspirație religioasă. Așadar, femeia în negru îi vorbește Tânărului): Ia-mă cu tine. Ce lună-astă seară! Luna e bună – nu vei vedea că părul meu a albit. În lumina lunii voi fi din nou blondă. N-o să-ți dai seama. Ia-mă cu tine. Sub lumina lunii cresc umbrele-în casă, mâini invizibile perdelele trag, un deget palid scrie pe praful pianului cuvinte uitate – nu vreau să le-aud. Taci. Ia-mă cu tine. doar puțin mai departe, până la fabrica de cărămidă, unde drumul se întoarce și-apare orașul de aer și de ciment, calcinat în lumina lunii, atât de indiferentă și ireală, atât de reală, metafizică aproape, că la urma ai putea să crezi că ești și nu ești că n-ai existat nicicând, că timpul în ruină n-a existat. Ia-mă cu tine. Vom ședea puțin pe zid, sus pe colină, ne-om răcori în vântul primăvăratic ne-om închipui poate chiar că zburăm, așa cum adesea, acum chiar, aud foșnetul rochiei mele de parcă două aripi puternice-ar fi, iar când în rumoarea zborului te vei închide gât, șolduri, carne tari se vor întinde, atât de strâns în mușchii albastrului vânt, în nervii robuști ai-înălțimii, nu contează că pleci sau că te întorci nu contează că părul mi-e alb, (nu de asta mi-e teamă – teamă mi-e ca și inima mea să se facă albă). Ia-mă cu tine. Știu, fiecare pășește-n iubire singur, spre glorie și spre moarte – singur . Știu. Am încercat-o. Nu folosește la nimeni. Ia-mă cu tine…. E bântuită de fantome casa, mă îndepărtează – vreau să spun că a îmbătrânit, scârțâie pe la noduri, picturile arata ca și cum s-ar scufunda în gol, tencuiala cade în tăcere ca pălăria omului mort cade din cârlig în coridorul întunecat ca mănușa veche de lână căzută din genunchii tăcerii sau cum o fâșie de lună cade pe fotoliul rupt și vechi. Odată altfel era – nu fotografia pe care o privești cu atâta neîncredere, vorbesc despre fotoliul, atât de odihnitor, încât ai putea să stai ore și cu ochii închiși la plăcerea ta – un țărm umed lucios strălucitor sub lună, și prea lucios pentru pantofii mei vechi din perechea pe care-o port în fiece lună de la lustragiul din colț, sau la barca unui pescar ce se pierde legănată de propria ei suflare, o nava triunghiulară ca o batistă îndoită pe-o parte de parcă nimic n-ar avea de închis sau de cuprins sau de salutat când flutură. Întotdeauna am avut mania batistelor, nu ca să păstrez ceva, anumite semințe de flori sau mușețel adunate spre seară pe câmp, nici ca să fac patru noduri, ca o beretă, cum fac muncitorii de la șantierul din față, sau ca să-mi usuc ochii – am o vedere bună; N-am purtat nicicând ochelari. O simplă extravaganță batistele. Acum le împăturesc în patru, opt, șaisprezece ca să-mi ține ocupate degetele. Și acum mi-amintesc cum băteam ritmul când mergeam la Conservator cu șorț albastru, guler alb și două cozi blonde – 8, 16, 32, 64 – de mână cu o prietena-piersic, toată lumină și flori roz, (iartă-mi cuvintele – un obicei prost) – 32, 64 – iar ai mei își puneau mari speranțe în talentul meu muzical. Deci, am spus, fotoliul – ponosit – i se vad arcurile ruginite, paiele – Mă gândeam să-l duc la tâmplar aici aproape, dar cine are timpul, dorința, banii – ce-ar trebui să repar mai întâi? – mă gândeam să arunc pe el un cearșaf – m-am speriat de cearșaful alb cu lumina asta de luna. Aici s-au așezat oameni care au visat vise mari, ca tine, și, ca mine, alții ce se odihnesc acum sub pământ fără ca ploaia sau luna să-i tulbure. Ia-mă cu tine. Ne vom opri un pic în partea de sus a scării de marmură de la San Nicola, apoi tu vei coborî iar eu mă voi întoarce având la stânga căldura dată de-apropierea cu haina ta, câteva pătrate de lumină de la ferestrele mici din cartier și răsuflarea albă a lunii care pare o mare procesiune de lebede de argint – nu mă tem de această frază, fiindcă eu în nopți de primăvară, cândva, vorbeam cu Dumnezeu, care-mi apărea în manta de ceață și în gloria unui clar de luna ca ăsta, și pe mulți tineri, și mai frumoși decât tine, i-am sacrificat, mistuindu-mă, albă și de neatins în flacăra-mi albă, în albul luminii de lună, arsă de privirea lacomă a bărbaților și de nesigura euforie a adolescenților, asediată de minunate corpuri bronzate cu picioare puternice de la înot, de la vâsle, gimnastică, fotbal (pe care mă prefăceam că nu le văd) cu frunți, buze, gâturi, genunchi, degete, ochi, torace, brațe, coapse (și chiar nu le vedeam) – știi, uneori, admirând, uiți ce admiri, ți-ajunge admirația – Doamne, ce ochi, plini de stele, și mă ridicam în apoteoza respinselor stele căci, atât de asediată, dinăuntru și din afară, nu-mi rămânea altă cale decât în sus sau în jos. – Nu, nu e de-ajuns. Ia-mă cu tine. Știu că acum e târziu. Lasă-mă, căci atât de mulți ani, zile și nopți și după amiezi violete, rămas-am singură, de nestrămutat, neîntinată și singură, chiar și în patu-mi de nuntă imaculată și singură, scriind glorioase versete pe genunchii lui Dumnezeu, versuri care, te asigur, vor rămâne sculptate impecabil în marmură dincolo de viața mea și a ta, mult mai departe. N-ajunge. Ia-mă cu tine. Casa asta nu mai este de mine. Nu pot s-o mai țin pe umeri. Mereu să am grijă de câte ceva și să susțin zidul cu mare credință să susțin credința cu vechea masă sculptată să susțin masa cu scaunele să susțin scaunele cu mâinile să sprijin cu umărul grinda care-a cedat. Și pianul, închis ca un sicriu negru. Nu îndrăznesc să-l deschid. Să ai mereu grijă să nu cadă câte ceva, când te prăbușești tu. Nu mai pot să o fac. Ia-mă cu tine. Casa asta, chiar cu toți morții ei, nu vrea să moară. Se-încăpățânează a trăi cu morții ei să trăiască din morții ei să trăiască în certitudinea morții ei chiar să-și pună morții pe paturi și rafturi nesigure. Ia-mă cu tine. Aici, oricât de încet aș merge în respirația serii, în papuci sau desculță, ceva scârțâie – crapă un pahar, o oglindă, se-aud pași – nu sunt ai mei. Afară pe stradă,-i posibil să nu se-audă acești pași – pocăința, se spune, poartă pantofi de lemn – și dacă te uiți în oglinda asta ori în alta, sub praf și crăpături, îți vezi opacă și spulberată fața, fața ta: n-ai cerut nimic altceva de la viață, decât s-o păstrezi întreagă, curată. Gura paharului strălucește-în lumina lunii ca o lamă rotundă – cum s-o aduci la buze, oricât ai fi de însetat? – Cum? – Vezi? Încă mai vreau asemănări, – Mi-a rămas asta, asta mă liniștește că încă-s aici. Ia-mă cu tine. Uneori, când se face seară, am senzația că în afara ferestrelor comerciantul trece cu bătrânul greoiul său urs din părul plin de răni și de spini ridicând praful pe strada din cartier un nor solitar de praf ce-aprinde amurgul, iar copiii întorși acasă la cină nu-l lasă să plece deși în spatele zidurilor ghicesc pașii bătrânului urs – iar ursul obosit cade în înțelepciunea singurătății sale, fără unde și fără de ce – apăsătoare, grea, pe picioarele dinapoi nu mai poate dansa nu mai poate purta scufia de dantelă ca să distreze copiii, leneși, necruțători vrea doar la pământ să se așeze lăsându-se pe stomac, jucându-și astfel ultimul joc, arătându-și forța teribilă de renunțare, neascultarea față de interesele celorlalți, de inelele din buze, de nevoia dinților, nesupunerea față de durere și față de viață cu însoțirea sigură a morții – fie și cu o moarte lentă – nesupunerea sa ultimă față de moarte cu neîntrerupta cunoaștere a vieții care prin cunoaștere și prin faptă se ridică deasupra sclaviei sale. Dar cine poate juca jocul acesta până la capăt? Iar ursul iar se ridică și merge ascultător lațului său, inelelor, dinților, zâmbind cu buzele rupte la monedele copiilor frumoși și nebănuind (frumoși doar pentru că nebănuind) și spunând mulțumesc. Fiindcă urșii bătrâni au învățat doar să spună: mulțumesc, mulțumesc. Ia-mă cu tine. Casa asta mă înăbușă. Bucătăria e ca fundul mării. Ceainicele strălucesc ca ochii mari rotunzi ai unor pești incredibili, farfuriile se mișcă încet ca meduzele, alge și cochilii mi se prind în păr – nu mai pot să le scot, nu mai pot să mă întorc la suprafață – tava-mi cade din mâini fără zgomot – mă lasă văd sărind, urcându-mi bule în respirație, Încerc să scap să mă uit la ele și mă întreb ce ar spune cineva care de sus le-ar vedea, poate că cineva se îneacă, sau un scafandru cercetează-n adâncuri? Și într-adevăr, deseori aflu acolo, în adâncul în care mă înec, corali și perle și comori ale naufragiatelor nave, neașteptate-întâlniri, de ieri, de azi, din viitor, o quasi confirmare a veșniciei, o anume ușurare, un cert zâmbet de nemurire, după cum se spune, o fericire, o beție, chiar un entuziasm, corali, perle, safire; numai că nu știu să le dau – nu, le dau; numai că nu știu dacă pot să le am – oricum le dau Ia-mă cu tine. Un moment, să iau o jachetă. Cu vremea asta schimbătoare, trebuie să avem grijă. E umezeală seara, și luna nu crezi că face să fie încă chiar și mai frig? O să te închei la jachetă – ce piept puternic ai, – ce lună puternică – scaunul, zic – și când ridic de pe masă ceașca rămân într-o groapă de tăcere, o acopăr imediat cu mâna ca să nu văd înăuntru – pun ceașca la loc; chiar și luna-i o gaură în craniul lumii – nu privi înăuntru, e o forță magnetică care atrage – nu te uita, nu te uita, ascultă ce-ți spun – vei cădea în ea. În vârtejul acesta frumos, ușor – atent, cazi – o fântână de marmură-i luna se mișcă umbre, umbre, aripi tăcute, misterioase voci – nu le auzi? Adâncă căderea, adânc urcușul, aeriana statuie țese-între aripile sale deschise adânca neclintită milă a tăcerii – lumini tremurate pe celălalt țărm, în timp ce te preumbli pe propria-ți praștie, respiră oceanul. Ușor, frumos acest vârtej – fii atent o să cazi. Nu mă privi, locul meu e balansul – uluitorul vârtej. Așa că în fiece noapte Ma cam doare capul, am amețeli. Chiar mă duc la farmacia din față să iau aspirine, uneori nu-mi trece și rămân cu durere de cap ca s-aud forfoteala țevilor de apă în pereți, sau îmi fac o cafea; întotdeauna distrasă și fiindcă uit, pregătesc două – cine-o s-o bea pe pe cealaltă? – mă amuz, o las pe pervaz ca să se răcească, sau, uneori, o beau și pe-a doua, privind pe fereastră becul de la farmacie, verde ca lumina verde a unui tren tăcut ce mă ia cu batistele mele, cu pantofii mei deformați, cu punga mea neagră, cu poemele mele, fără valiză – ce-aș face cu ea? Ia-mă cu tine. Ah, te duci? Noapte bună. Nu, nu vin. Noapte bună. În curând am să ies. Mulțumesc. Pentru că într-un final va trebui să ies din această casă în ruină. Trebuie să văd cât de cât din oraș – nu, nu luna – orașul cu mâinile lui împietrite, orașul salariului cotidian, orașul care jură pe pâine și pumn, orașul ce ne ține pe umeri cu minciuna, cu răutatea, cu dușmănia, cu ambițiile, cu ignoranța și bătrânețea noastră, trebuie să simți pașii mari ai orașului, ca să nu-i mai auzi pe ai tăi nici pașii lui Dumnezeu, nici pașii mei. Noapte bună. (Camera se întunecă. Vedem cum un nor acoperă luna. Dintr-o dată, ca și cum cineva ar fi mărit volumul la radioul unui bar din apropiere, se-aude o frază muzicală bine-cunoscută. Atunci mi-am dat seama că toată această scenă a fost însoțită în surdină de Sonata sub clar de lună, prima parte doar. Acum, Tânărul va coborî cu un zâmbet crispat, probabil de milă, cu buzele conturate, și cu un sentiment de eliberare. Ajuns la San Nicola, înainte de a fi coborât scara de marmură, va fi râs – un râs puternic, de neoprit. Râsul lui nu va suna deloc nepotrivit sub lună. Poate singurul lucru nepotrivit ar fi că nimic nepotrivit nu există. La scurt timp după aceea Tânărul va tăcea, va deveni grav și va spune: „Decădere a unei epoci“, Astfel, acum complet liniștit, se va descheia din nou la jachetă și se va duce pe drumul lui. Cât despre Femeia în negru, nu știu dacă în cele din urmă a ieșit din casă. Încă strălucește luna. Iar în colțurile camerei umbrele se strâng într-o nemărginită căință, aproape o furie, nu atât față de viață, cât față de inutila mărturisire. O simțiți? Radioul continuă): | HOLDFÉNYSZONÁTA Tavaszi este, tágas szoba egy öreg házban. Fekete ruhás idős asszony beszél egy ifjúhoz. Nem gyújtották fel a lámpákat. Mindkét ablakon a hold világít könyörtelenül. El is felejtettem említeni, a fekete ruhás asszony két-három érdekes, áhítatos verses kötet szerzője. Szóval a fekete ruhás hölgy beszél az ifjúhoz: Hadd jöjjek veled. Micsoda Hold van ma éjszaka! A Hold kedves – nem mutatja, hogy hajam őszbe vegyül. A Hold újra arannyá változtatja a hajamat. Nem is vennéd észre. Hadd jöjjek veled.” Holdvilágnál a szoba árnyai nagyobbra nőnek, láthatatlan kezek rajzolják a függönyöket, kísérteties ujj ír elfelejtett szavakat a zongora porába Nem akarom őket hallani, csitt! „Hadd jöjjek veled, egy kicsit lejjebb még, míg a téglagyár fala tart, ahol az út kanyarodik, s a légies beton város feltűnik, holdfénytől fehérre meszelten, olyan más és olyan megfoghatatlan, oly bizonyos, mint a metafizika, hogy végül elhiszed, hogy létezel is és nem is, hogy soha nem is léteztél, s az idő a megsemmisülésével sohasem létezett. Hadd jöjjek veled. Ülünk majd kicsit az alacsony falon, fenn a dombon, s ahogy a tavaszi szellő fúj körülöttünk, talán elképzeljük azt is, hogy szállunk, mert gyakran, s különösen most, hallom a saját ruhám hangját, mintha két erőteljes szárny nyílna s csukódna, érzed a torkod, bordáid és húsod feszes hálóját, s mikor bezárod magadat ennek a repülésnek a hangjába, érzed a torkod, bordáid és húsod feszes hálóját, s így az azúr ég szűk izmai közepette, a mennyek erős idegszálai közepette, nem számít, hogy mész vagy visszatérsz, nem számít, hogy mész vagy visszatérsz, és nem számít, hogy a hajam fehér lett már (mert nem ez a bánatom – a bánatom az, hogy a szívem fehérré nem vált). Hadd jöjjek veled. Tudom, hogy mindegyikünk egyedül utazik a szeretetbe, egyedül a hithez és a halálba. Tudom ezt, én kipróbáltam, ez nem segít. Hadd jöjjek veled. Ez a ház kísértet járta, vadászik rám – amit mondok az az, hogy megvénült már, a szegek meglazultak, a képek lógnak, mintha a semmibe lennének mártva, a vakolat hangtalanul hullik alá, mint a halott ember kalapja hullik le a szegről a sötét előcsarnokban, mint a molyrágta kesztyű hullik le a csend térdéről, vagy, mint ahogy a holdsugár esik az öreg, kibelezett karosszékre. Egykor ez is új volt – nem a fénykép, melyre oly kétkedve bámulsz – a karosszéket mondom, nagyon kényelmes volt, órákig ülhettél benne csukott szemmel álmodozva bármiről, ami csak eszedbe jutott, homokos tengerpartról, mely sima és nedves, fénylik a holdfényben, jobban fénylik, mint a régi bőr cipőm, melyet minden hónapban a sarki cipőfényezőhöz küldtem, vagy, mint a halászhajó vitorlája, mely saját sóhajától meglékelten süllyed, egy háromszögű vitorla, mint egy kendő, ferdén félbe hajtva, mivel nem volt mit befognia vagy megtartania, nem volt kinek búcsút inteni vele. Mindig is rajongtam a kendőkért, nem azért, hogy bármit beléjük kössek, naplementés mezőkön szedett virágmagokat vagy kamillát, nem azért, hogy négy csomót kössek a csücskeire, mint a munkások fejfedői az útmenti építkezéseken, sem azért, hogy a szemeimet legyezgessem – mindig vigyáztam a szemem világára; sohasem viseltem szemüveget. Csak egy ártalmatlan önkifejező eszköz, a kendő. Most negyedekbe hajtom, nyolcadokba, tizenhatrétbe, hogy ujjaimat lefoglaljam. És visszaemlékszem, így számoltam a zenét mikor az Odeionba mentem kék kötényben és fehér gallérral, két szőke fonattal, - 8, 16, 32, 64 –, kéz a kézben egy kis barátommal, hamvas, csupa világos csokorbaszedett virág, (bocsáss meg az ilyen hozzáfűzésekért – rossz szokás) – 32, 64 – a családom nagy reményeket fűzött a zenei tehetségemhez. De a karosszékről kezdtem el beszélni, kibelezett – a rozsdás rugói kilátszanak, s a tömés – a szomszéd bútoroshoz akartam már küldeni – de hol van az idő, a pénz és a hajlandóság? –mit javítsunk meg először? Gondoltam, lepedőt terítek rá – úgy féltem a fehér lepedőtől a holdfényben. Emberek ültek itt, kik nagyszerű álmokat álmodtak, mint te meg én, s most a föld alatt nyugszanak esőtől vagy holdtól háborítatlanul. Hadd jöjjek veled. Egy kis időre megállunk a Szent Miklós márvány lépcsőinek tetején, aztán te leereszkedsz, én pedig visszafordulok, baloldalamon kabátod és néhány napfolt érintésének melegével, mely a szomszédos kis ablakból jön, és ez a tiszta fehér köd a Holdból, mint ezüst hattyúk hosszú sora – és én nem félek ettől a tüneménytől, mivel sok tavaszi estén át beszélgettem Istennel, ki épp ilyen holdsugár ködébe és dicsőségébe öltözött és sok ifjú embert, még nálad is szebbeket, áldoztam fel néki – Feloldódtam, oly fehér, oly elérhetetlen, fehér lángjaim között, a holdfény fehérjében. felégtem a férfiak hívogató tekintetétől és az ifjak elragadtatott rajongásától, pompás bronz testektől ostromoltan, erős végtagok dolgoznak a medencében, evezőkkel, a pályán, futballozva (úgy tettem, mintha nem látnám őket) homlokok, ajkak, nyakak, térdek, ujjak és szemek, mellkasok és karok és dolgok (melyeket valóban nem láttam) – tudod, néha mikor elragadtatsz, el is felejted, hogy mitől ragadtattál el, az elragadtatás önmagában elég – Istenem, micsoda csillagfényű szemek, és a hulló csillagok magasságába emeltettem, mert kívül-belülről ostromoltan, nem maradt más út nekem, csak felfelé vagy lefelé. – Nem, ez sem elég. Hadd jöjjek veled. Tudom, nagyon késő van. Engedj, hiszen oly sok éven át – nappal, éjjel és karmazsin estéken át – voltam egyedül, dermedten, egyedül és szeplőtelenül, még a hitvesi ágyamban is szeplőtelenül és egyedül, dicsőítő verseket írva, hogy Isten lábai elé helyezzem őket, verseket, melyekről biztosíthatlak, hogy kitartanak, mintha csak hibátlan márványba vésettek volna, túl az én életemen és túl a tiéden, messze túl. S ez nem elég. Hadd jöjjek veled. Ez a ház nem visel el engem többé. Én nem bírom tovább a hátamon cipelni. Mindig óvatosnak kell lenned, óvatosnak, hogy megtartsd a nagy falakat, hogy megtartsd az asztalt a székekkel, hogy megtartsd a székeket a kezeiddel, hogy vállaidat a lebegő fénysugár alá helyezd. És a zongora, mint egy lezárt fekete koporsó. Nem mered felnyitni. Nagyon óvatosnak kell lenned, nagyon óvatosnak, ha lehullnak, te is lehullassz. Én nem bírom el. Hadd jöjjek veled. Ez a ház, habár egészen halott, nem akar meghalni. Makacsul élni akar a halottjaival, tovább élni halálában, tovább élni halálának bizonyosságában, és tovább őrizni a házat a halottjainak, a rothadó ágyakkal és polcokkal. Hadd jöjjek veled. Itt azonban hangtalanul sétálok az este ködében, akárha papucsban, akárha mezítláb, néhány hang lesz csak: üvegtábla vagy tükör törése, néhány lépés hallatszik – nem az enyémek. Odakint az utcán ezek a lépések talán nem hallatszanak – a bűnbánat, azt mondják, fapapucsot hord – és ha belenézel ebbe vagy abba a tükörbe, a por és a repedések mögé, megpillantatod az arcodat -sötétebb és töredezettebb- az arcodat, melyet egész életben tisztán és egészben tartani igyekeztél. Az üveg szája fénylik a holdfényben, mint egy görbe borotva – hogyan emelhetném ezt az én ajkaimhoz? Habár nagyon szomjazom – hogyan emeljem? – látod? Hasonlatokhoz van kedvem – ez legalább megmaradt nekem, megerősít, hogy az értelmem még nem hagyott cserben. Hadd jöjjek veled. Néha, mikor az este leszáll, olyan érzésem van, hogy odakint az ablakon túl a medvetáncoltató vonul el az öreg, termetes medvéjével, bundája tele van égésekkel és tüskékkel, felkavarja a szomszéd utca porát, egy elhagyatott porfelhő, mely érzékelteti a szürkületet, s a gyerekek hazatértek vacsorára s már nem engedik őket az utcára, mégha a falak mögül meg is sejtik az öreg medve elhaladását – és a fáradt medve elhalad magányosságának bölcsességében, nem tudva merre és miért – súlyossá vált, többé nem tud táncolni megdagadt lábain, nem tudja viselni fűzős kalapját, hogy a gyerekeket, naplopókat és bámészkodókat szórakoztassa, nem akar mást, mint lefeküdni a földre, engedni őket, hogy a hasát tapossák, így játszva utolsó játékát, megmutatva rettenetes erejét a lemondásra, közönyét mások érdeklődése iránt, a gyűrűk iránt ajakaiban, fogai erőszakossága iránt, közönyét fájdalommal és élettel szemben, a halál teljes bizonyosságában – mégha lassú halál is – végső közönyösségét a halállal szemben, az élet tudásával és folytonosságával, mely felemeli őt rabszolgaságából a tudásával és tetteivel. De ki tudja a végsőkig játszani ezt a játékot? És a medve felkel újra és tovább megy engedve pórázának, gyűrűinek és fogainak, tépett ajkakkal mosolyogva a fillérekre, melyet gyönyörű és gyanútlan gyermekek dobálnak (pontosabban gyönyörűek, mivel hogy gyanútlanok), és köszönetet mondva. Mert a megöregedett medvék csak egy dolgot tudnak mondani: Köszönöm, köszönöm. Hadd jöjjek veled. Ez a ház megfojt engem. A konyha különösen olyan, mint a tenger mélységei. A lógó kávéscsészék köralakban fénylenek, mint valószerűtlen halak hatalmas szemei, a tányérok lassan hullámzanak, mint a medúzák, hínárok és kagylók akadnak a hajamba - később már nem tudom őket meglazítani – nem tudok visszajutni a felszínre – a tálca halkan kiesik a kezemből – lemerülök, és látom a lélegzetem buborékjait emelkedni és emelkedni, és ahogy nézem őket, próbálom irányítani magamat, s azon tűnődöm, mit gondolhat az, aki odafent van, és látja a buborékokat, talán hogy valaki megfulladt, vagy egy búvár kémleli a mélységet? És valóban, nem egyszer felfedeztem ott a merülés mélységeiben korallokat és gyöngyöket, hajótörött roncsok kincseit, váratlan találkozásokat, múltat, jelent és eljövendőt, majdhogynem a végtelenség bizonyosságát, egy bizonyos nyugodtságot, egy bizonyos mosolyát a halhatatlanságnak, ahogy mondják, boldogságot, részegséget, ihletettséget, korallokat és gyöngyöket, zafírokat; csak azt nem tudom, hogyan adjam őket – nem, én adom őket; csak azt nem tudom, hogy el tudják-e venni – de én mégis adom őket. Hadd jöjjek veled. Egy perc csak, míg felveszem a kabátomat. Amennyire változékony az idő, óvatosnak kell lennem. Nyirkos az est, és őszintén, nem úgy tűnik neked, mintha a hold erősítené a hideget? Hadd gomboljam be az ingedet – milyen erős a mellkasod – milyen erős a hold – a karosszék, úgy értem – és akárhányszor felemelem a poharat az asztalról, a csend gödrét hagyja maga után. Ráhelyezem a tenyerem egyszer, hogy ne lássak át rajta – visszateszem a poharat a helyére; és a hold pedig egy lyuk a világ koponyáján – ne nézz rajta keresztül, mágnesként vonz magához – ne nézd, egyikőtök se nézze, figyelj jól arra, amit mondok – bele fogsz esni. Ez a szédülés, gyönyörű, légies – bele fogsz esni – a hold egy márvány kút, árnyak kavarognak és néma szárnyak, titokzatos hangok – nem hallod őket? Mélységes mély a zuhanás, mélységes mély a megmászása, a légies szobor nyitott szárnyaival körülvéve, mélységes mély a csend hajthatatlan jóindulata – remegő fények a túlparton, sodródsz a saját hullámoddal, az óceán sóhajával. Gyönyörű, légies ez a kábulat – légy óvatos, lezuhansz. Ne nézz rám, az én helyem ebben a hullámzásban van – ebben a pompás szédülésben. És minden este egy kis fejfájásom, szédülési hullámom van. Gyakran kisurranok a patikába az utca túloldalán néhány aszpirinért, de néha túl fáradt vagyok, és itt maradok a fejfájásommal, és hallgatom a csövek üreges zaját a falakban, vagy kávét iszom, és szórakozottságomban, mint mindig, megfeledkezem, és kettőt is csinálok – ki issza meg a másikat? Igazán vicces, az ablakpárkányon hagyom hűlni, vagy néha mindkettőt megiszom, kinézve az ablakon a patika világos, zöld gömbjét figyelve, mely olyan, mint egy csendesen közeledő vonat zöld fénye, mely azért jön, hogy elvigyen engem kendőimmel, lejárt cipőimmel, fekete tárcámmal, verseimmel, de bőröndök nélkül – mihez kezdene bárki is velük? Hadd jöjjek veled. Oh, elmész? Jó éjszakát. Nem, én nem jövök. Jó éjszakát. Én is indulok mindjárt. Köszönöm. Mert hát végül nekem is el kell hagynom ezt a leroggyant házat. Látnom kell egy kicsit a várost – nem, nem a holdat – a várost kérges kezeivel, a dolgozó várost, a várost, mely kenyerével és öklével esküszik, a várost, mely mindannyiunkat a hátán cipel kicsinyességünkkel, bűneinkkel és gyűlöletünkkel, becsvágyunkkal, tudatlanságunkkal és feledékenységünkkel. Hallanom kell a város nagy lépteit, és nem hallgatni tovább a te lépteidet, vagy az Istenét, vagy a sajátomat. Jó éjszakát. A szoba sötétbe fordul. Úgy látszik, mintha egy felhő takarta volna el a holdat. Hirtelen, mintha valaki bekapcsolta volna a rádiót a közeli bárban, egy nagyon ismerős zenefoszlány hallatszik. Aztán rájövök, ez a Holdfény Szonáta, épp csak az első felvonás játszódott nagyon lágyan ezalatt a jelenet alatt. Az Ifjú most lemegy a dombról egy ironikus, és talán együttérző mosollyal finoman ívelt ajkain, és a szabadulás érzésével. Amint eléri a Szent Miklóst, mielőtt lemegy a márvány lépcsőkön, nevetni fog – hangosan, önfeledten. Nevetése nem fog illetlennek tűnni a hold előtt. Talán az egyetlen illetlen dolog az, hogy semmi sem illetlen. Hamarosan az ifjú elcsendesedik, komollyá válik , és azt mondja: „ Egy korszak hanyatlása.” Újra teljesen lenyugodva ismét kigombolja ingét és folytatja útját. Ami a fekete ruhás nőt illeti, nem tudom, hogy végül kijutott-e a házból. A Hold ismét ragyog. És a szoba sarkaiban árnyak erősödnek elviselhetetlen megbánással, majdnem dühvel, nem annyira az élet miatt, mint inkább a hasztalan vallomás miatt. Hallod? A rádió játszik tovább.. |
